A fost acum o săptămână ca niciodată

Ajunsesem în Varșovia la ora 7.37 dimineața, o oră absurdă la care ceața cuprinzătoare dădea credibilitate contururilor tipic estice. Foarte ușor am ajuns la hostelul unde aveam rezervare, întrebându-mă simultan ce naiba caut eu la acel capăt de lume și ce naiba oraș mai e și ăsta. Greu mai pui capul pe pernă într-o astfel de cameră, dar cu toate astea mă simțeam, inexplicabil, în siguranță: aveam rucsacul în spate și îi așteptam pe cei 2 amici portughezi să sosească în doar câteva ore.
Purced deci să descopăr orașul și observ asemănările: și acolo un bătrânel s-a găsit să se ia de mine pentru că am trecut pe roșu, în limba aia imposibilă - o dată în plus, eu nu-i vedeam rostul. Și acolo se mai trezeau oameni trecând pe același roșu al semaforului; și acolo mai zărești o femeie în vârstă foarte frumoasă, înfofolită într-un pulover ciclam de angora; și acolo bisericile sunt mai tot timpul goale și cu ecou. Însă în Varșovia nu era freamăt, mașinile nu strigau, oamenii nu înjurau în graba spre serviciu - nu știu dacă e de bine sau de rău, însă mie îmi păreau adormiți de ceața aceea veșnică.
În fine, ziua a fost minunată - singură pe străzi, în cafenele, în muzee, în magazine, n-am simțit nici o clipă singurătatea, pentru că aveam în jurul meu toate posibilitățile existente într-un oraș încă neexplorat. Aveam să descopăr tărâmuri minunate și zâne îmbrăcate de la H&M, râurile de Zubrowka și expozițiile trecătoare de fotografii, bărbații cu fața scorțoasă și ostașii noului regat, podurile de turtă dulce și vraja de nespulberat a wireless-ului, și asta în decurs de doar o zi.
Abia când au sosit prietenii mei mi-am dat seama că eram complet singură, un sentiment nu mereu dulce, însă care, dacă mă îmbăt periodic cu el, mă face să văd totul mai curat. Și nu e basm ce v-am spus.

Trezirea de toamna

Astazi am purtat pantofi cu tocuri. De lac, ca cei albi din clasa a cincea. Am vazut Bucurestiul de la o inaltime mai mare cu vreo 7 centimetri, si zau ca era diferit. Azi Bucurestiul avea o zi buna, ca Parisul lui Miller; stralucea in grandoarea sa, cu gunoaie cu tot. Chiar si cand un cersetor (ah, iar cersetorii!) s-a aplecat exact langa piciorul meu drept pentru a aduna o tigara neterminata, orasul asta transmitea acelasi lucru prin toti porii sai: freamat. Studentii se agita, cafenelele si chocolateriile se umplu, femeile isi intind piciorul stang pe bancheta restaurantului cochet unde iau o cina tarzie, prietenii discuta si se deschid unul catre celalalt, oamenii traiesc.
Nu stiu daca a fost datorita soarelui sincer de peste zi, insa azi Bucurestiul si-a pastrat caldura si pe timp de noapte. Lipscaniul nu mai arata atat de trist, poate si pentru ca zgomotul tocurilor mele il mai trezeau. Din cand in cand, Bucurestiul trebuie trezit de niste tocuri plimbarete, iar azi s-a intamplat sa fie ale mele.

Parintele e un om

Am multe poze cu parintii mei, cand aveau varsta pe care eu o am acum: in jur de 20. Imi place sa pastrez fotografiile mele preferate cu ei, in care sunt ilustrati ca niste tineri frumosi cu propriile vieti, inainte de a fi mama ori tata; doar niste tineri.
Imi place sa mi-o imaginez pe mama drept o tanara razareata si hotarata, cu acei ochi verzi-caprui indragostiti si cu parul cafeniu, fin si stralucitor. Era genul de femeie de a carei prezenta te bucurai oricand, fiind optimista si surprinzator de sincera. Cred ca m-ar fi acaparat prin prezenta ei, caci mama nu trebuie sa se foloseasca de vreun truc ca sa atraga atentia. Stie sa fie ea insasi, iar asta este suficient. Cunoscutii raman uneori cu gura cascata, uimiti de asemanarea izbitoare dintre mine si mama, cum era ea la 20 de ani: nu doar figura, ci si gesturile si mimica le amintesc de perioada ei de tinerete. De fiecare data ma bucur ca, prin simpla mea prezenta, ii pot ajuta sa retraiasca momente frumoase; insa mi-e greu sa cred ca eu m-as bucura acum de aceeasi naturalete, de acelasi sincer fel de a fi ca al ei. Rar stiu sa fiu incantata de mine insami si sa sugerez asta prin toti porii.
Cat despre tata, cred ca era destul de admirat de fete. Un par negru si stralucitor, ochii aceia ce ii tradeaza orice emotie, zambetul cuceritor...Ba avea o barba deasa, ba era ras si-si purta parul ciufiulit; farmecul si personalitatea sa transpar in orice fotografie. Si imi place sa cred ca anii aceia au fost cu totul si cu totul deosebiti, ca tineretea lor, oricat de frumoasa ar fi a mea, nici nu se compara in grandoare si in trairi; ca bucuria adusa de niste discuri cu Pink Floyd nu mai poate fi egalata acum de nici o alta achizitie de acest gen; ca, in fine, sufletele lor libere au invatat sa zburde mai departe decat ma duce pe mine acum orice avion.
Multi copii nu vor sa aiba de-a face cu viata parintilor, decat in limita in care ei isi exercita strict rolurile sociale de parinti. Eu ma bucur sa ii descopar in noi ipostaze, in acelea de sot si sotie, de barbat si femeie, de membri in societate. De mica am fost obisnuita cu pasiunea pentru muzica a tatalui meu, insa numai de curand mi-am dat seama cum trebuie sa fi fost vazut el din exterior. Mi-am pus intrebarea: de unde a capatat tata aceasta pasiune? Cum aflau ei pe atunci de noile formatii internationale, cum faceau rost de melodii? Situatia in sine le intarea pasiunea si prieteniile deopotriva. Nu cu mult in urma, aflandu-ne in masina, tata ne testa cunostintele muzicale, intrebandu-ne la fiecare melodie cine canta; mama era foarte bine pusa la curent cu numele tuturor solistilor, de la Stevie Nix la Mark Knofler. Si-a explicat cunostintele prin anii de exercitiu, replica ce mie mi-a adus o revelatie: pasiunea fiecaruia a fost de-a lungul timpului transmisa celuilalt si insusita de catre acesta, iar eu, necunoscandu-i decat in ipostaza de parinti, nu am fost capabila sa zaresc acest lucru pana acum; ei au fost si sunt doua fiinte diferite, cu gusturi si abilitati diverse si, desi familia i-a unit foarte mult, amandoi isi pastreaza dreptul inalienabil de a fi el insusi, de a avea propriile necesitati si dorinte. ”Parintii” sunt de fapt mama si tata, o ”ea” si un ”el”.

Între sacru și profan

Călătoria cu tramvaiul din Bucureşti e o experienţă în sine, o evadare care ar trebui luată în seamă. Nu eşti acel om dintr-o cutie pe roţi, înconjurat de alţi oameni asemenea, ce se îndreaptă spre cartierul de blocuri, aventurat printr-o reţea de gunoaie şi oameni oropsiţi. Eşti răsfăţatul unui oraş de altă dată, acea persoană care are acces la un timp de mult trecut, ca cel din nuvelele lui Eliade. Vezi ceea ce a fost, care dăinuie cu încăpăţânare şi farmec, prin ceea ce este acum. Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii, te aşteaptă ca să vii...iar tu, ascultând acordeonul, te bucuri de ceea ce auzi în surdină din capătul celălalt al tramvaiului. Ştii că aşa este; că orice lucru, chiar şi călătoria cu tramvaiul, are farmecul său de neînlăturat.
În faţa bisericii, totul devine şi mai exotic; stau şi mă minunez, cum oamenii aceştia care, pentru 15 minute, convieţuiesc în ”cutia pe roţi”, îşi fac semne ciudate şi îşi pleacă uşor capetele în faţa clădirii sfinte. Se roagă, încearcă un moment sacru, chiar în acel tramvai. D-asta nu poate fi doar o cutie pe roţi.
Continuându-mi călătoria, mă îndrept spre metrou, unde ştiu că am de aşteptat. Aşa se întâmplă mereu la această perioadă din zi. Găsesc 4 locuri libere, în dreapta domnişoarei cu căşti în urechi, şi dau să mă aşez. Mă gândesc la ce loc voi alege din acelea 4 disponibile şi îmi aduc aminte de cât de mult îmi doresc, încă de când m-am mutat în Bucureşti în urmă cu 2 ani, să cercetez modul în care oamenii aleg să se aşeze în mijloacele de transport în comun. Nu e dificil, prin observaţie directă sunt sigură că aş obţine nişte mici adevăruri uluitoare în sinea lor. Cum fugim de alţii de fiecare dată când avem ocazia, pretextând în sinea noastră că ne sunt străini. Cum îi judecăm pe ceilalţi dintr-o singură privire, convinşi fiind că nu merită să ai încredere în lumea asta „falsă şi rea”. Cum, cel mai mult, ne e frică de judecata lor, de felul în care un străin poate pretinde că noi suntem ceea ce nu suntem ori, chiar mai rău, că ne poate intui intimitatea într-un minut de aşteptare pe peron. Alegem aşadar să păstrăm un loc distanţă şi la stânga, şi la dreapta, în măsura în care este posibil. Apoi, striviţi de necunoscut, ne ridicăm şi preferăm să stăm în picioare. Cine ştie cine s-a mai alezat pe scaunul acela înaintea noastră...
Am stat deci şi eu pe scaunul din mijloc, din cele 5. Nu peste mult timp s-a mai apropiat o tânără, ce a ales cealaltă extremitate. 3 fete, stăteam deci la un scaun distanţă una de cealaltă, nu cumva să ne contaminăm cu prezenţele noastre. Mai bine să ignorăm faptul că stăm toţi în acelaşi loc, în aceeaşi lume. Cea de-a patra persoană nu a mai avut însă atâtea alternative, trebuia să ne unească în vreun fel, aşa că a luat loc între noi; era o măicuţă tânără, probabil că de o vârstă apropiată de a mea. Îşi scoate cartea şi citeşte.
Ştiu că nu sunt o persoană superficială, însă la unele lucruri tot nu pot ajunge. Mă uitam la măicuţa asta, ce începuse să citeasă dintr-o carte dedicată Sfântului Mihail, şi mi-am dat seama că nu pot pricepe. Semn de carte era o iconiţă de carton. Am zărit câteva cuvinte şi expresii tipice: calea cea dreaptă, trudă, cuvios, să scoatem răul de la rădăcină, perseverenţă. Cuvinte cu care eu însămi sunt obişnuită, şi totuşi nu înţeleg cum poate trăi în acea lume, şi nici cât de mult are într-adevăr acces la un nivel mai înalt. Bine, faţă de tipa din dreapta mea, ce era pătrunsă de eticheta de la fondul de ten nou achiziţionat, da, poate îşi pune mai multe întrebări. Dar poate nu; mi-e teamă că acest fel de credinţă te fereşte de întrebări şi te învaţă să îl iei pe Dumnezeu aşa cum este, fără să ai dubii cu privire la existenţa lui ori la ceea ce el poate face pentru tine. Trebuie doar să crezi, în El şi în lumea de dincolo, aşa că în viaţa asta nu eşti decât constrâns să depui un efort continuu pentru a rezista tentaţiilor. Dar măicuţa asta, oare s-a întrebat vreodată cum e să fii iubit de altcineva în afară de Dumnezeu? De cineva cu păcate, ce-i drept, dar care te poate face fericit acum? De cineva care, deşi nu născut din divinitate, a fost trimis de aceasta tocmai pentru ca tu să simţi că poţi avea totul? S-a gândit ea că poate cartea lui Dumnezeu, nefiind scrisă chiar de El, conţine atâtea neadevăruri? Şi ţi-a pus ea vreodată problema nerespectării acestor „adevăruri” dogmatice, pe care s-a învăţat să le ia de la sine? Măicuţa aşteaptă, ca şi mine, acelaşi metrou; trăieşte, în parte, în aceeaşi lume fizică, are aceleaşi capacităţi şi trebuinţe omeneşti. Şi totuşi, alege să creadă într-o carte scrisă tot de oameni, sperând deci că Dumnezeu i se va revela cu ajutorul unor oameni la fel de nesatisfăcuţi de răspunsurile primite. Alege să creadă fără să întrebe; dar într-o noapte ca toate celelalte, în care îşi va plânge singurătatea şi frica în linişte, va gândi: Doamne, de ce eu?

Zi rece

Pe timp de ploaie intelegi ce inseamna inegalitatea de sanse. Unii vorbesc la telefon si rad, proaspeti si linistiti, in timp ce nenorocosii alearga printre picaturile reci si umede. Vezi atunci clar ca tu nu ai avut sansa sa ai, in mod prevazator, umbrela la tine.
Asa am mers eu astazi, ochi in ochi cu asfaltul, ca ceilalti. Mergeam toti cu capul plecat, ca si cand nu de baltile noroioase ne feream, ci de biciul apei. Eram pedepsiti pentru momentele in care am fost uraciosi, pentru clipele in care ne vaitam de soarele prea fierbinte, pentru zilele in care am uitat sa fim fericiti.
Pana la urma insa, m-am impacat cu ploaia. I-am acceptat prezenta pe fata, in par, pe piele, chiar si in ochi, pentru ca am inteles ca nu e clipa in care sa pot alege. Mi-am pastrat insa in sinea mea dorinta de a ajunge acasa, unde era liniste si cald.

Bobocelul

Am avut parte de un episod minunat ce a încheiat într-un mod surprinzător ziua. În agitaţia de la conferinţă, într-un moment în care nimeni nu îşi mai vedea capul de treabă şi încă un nou sosit era tocmai ceea ce nu ne doream, un bătrânel blajin se apropie cu o oarecare jenă de fetele de la administraţie. Trupul său vetust striga prin toţi porii: Atenţie, FRAGIL! Vocea lui - asemenea.
-Nu vă supăraţi, am o rugăminte la dumneavoastră...
Mirela îşi întoarce capul în grabă.
-Da, spuneţi vă rog.
Bătrânelul ridică mâinile, a rugăminte, şi are faţa aceea de om nevinovat. Pe la conferinţă erau mai mulţi moşuleţi asemănători, deci el probabil era încă unul, mult mai întârziat.
-Dacă se poate, am văzut că aveţi în curte, vreau şi eu să iau un bobocel de trandafir, aşa frumos era....
Îmi dau seama că Mirela nu ştie cum să reacţioneze. Să râdă sau să se isterizeze. Oamenii în vârstă nu abundă în empatie, au uitat cum e să alergi, să te mişti iute, să ai treabă.
-Nu ştiu, întrebaţi-o pe colega mea...
Ioana, chiar în spate, se uită spre bătrânel. –Da, ce e?
El repetă întrebarea, pe acelaşi ton rugător, îţi venea să izbucneşti de râs chiar acolo, sub ochii lui acoperiţi de ochelarii groşi.
-Puteţi să luaţi câţi vreţi, dar de săptămâna viitoare, vă rog...şi Ioana îşi pune mâinile în cap, cel mai uşor mod de a-i arăta că timpul aleargă repede când organizezi o conferinţă internaţională. Complicaţii se ivesc la tot pasul, una dintre ele fiind chiar acest moşneag cu totul şi cu totul inocent.
-Păi nu! Săptămâna viitoare nu se poate, că e ziua unei colege azi, lucrez vis- à -vis, vă rog eu mult...
-Biiine, luaţi ce doriţi!
Cale-ntoarsă, bobocel roz de trandafir, mers ţanţoş spre colega aniversată ce avea să primească acea floare fericită.

--

Mă grăbeam în drum spre facultate, pe străduţele strâmte şi înghesuite de maşini ce îşi revendică arogant spaţiu, din ce în ce mai mult. În perioada asta a anului, trandafirii încep deja să se ofilească – le va veni vremea din nou.
În calea mea zăresc o bătrânică, ce tocmai ieşea din clădirea din faţa facultăţii mele. Între degetele ei zbârcite răsucea un bobocel de trandafir, la fel de ofilit şi el. Zâmbea într-un mod plăcut, bucurându-se parcă de o oarecare complicitate între ea şi mica floare.

Bucureştiul devine trist

Îmi dau seama că scriu foarte des despre Bucureşti. Asta pentru că Bucureştiul nu poate să te lase indiferent, mereu îţi transmite ceva prin oamenii săi, prin trotoarele şi bordurile sale, prin parcurile fără ţâşnitori...şi mai ales prin autobuzele şi tramvaiele înghesuite, care te silesc să îţi împarţi viaţa pentru câteva momente cu persoane cu care, de-altfel, n-ai avea de-a face. Uneori încerc să trec impasibilă peste asta, însă în realitate sufăr la fiecare contact cu lumea „atât de neideală” în care am picat şi eu.

Stăteam la umbră pe o bancă în staţia de autobuz şi încercam să-mi înăbuş aşteptarea cu articolele prost scrise din Compact. Pe bancă lângă mine, o mamă cam pe la 30 de ani, cu fetiţa sa încă neajunsă la şcoală. Îi dădea chipsuri de mâncat şi o forţa să stea jos, nu cumva s-o calce maşinile. Cu atâta zgomot de fond, reuşeşti destul de uşor să faci abstracţie de dialogurile celor din jur, însă replica asta, nu prea ştiu cum, dar nu mi-a scăpat:

-Hai mă, nu faci?

Copilul, cu fundul în soare, se tot codea.

-Haide mă odată, mai stau mult după tine?? Hai, că trebuie să te şterg!

Chiar la picioarele băncii unde lumea se aşezase la umbră, femeia aceea, care probabil se grăbea să ajungă la telenovela de la ora 3, uitase probabil că Bucureştiul întreg nu este un veceu public. Cu siguranţă, i se trăgea de la caniculă.

Mi s-a făcut silă de-a dreptul, m-am ridicat într-o secundă de pe bancă şi mi-am căutat un alt petic de umbră, mai izolat, pentru a nu mai trebui să stau faţă în faţă cu acel „tip” de român.

Spre copacul unde poposisem eu se îndreptau o femeie cu un copil în braţe, un bărbat cu un balon în loc de burtă şi o fetişcană de vreo 12 ani. Femeia avea tatuat pe mâna stângă, cu litere tremurate, „NICULAIE”. O fi fost vreo iubire din tinereţe, căci pe bărbatul cu care era acum aveam să aflu mai târziu că îl cheamă Costel. El căra doi saci imenşi, în care îşi ţineau toată agoniseala, asta pentru că probabil erau nişte „rromi nomazi”. Fata a zbughit-o cu îndrăzneală printre maşinile ce ţipau nervoase în trafic şi s-a aruncat în fântâna arteziană de vis-à-vis. Foarte frumos, că doar fântânile astea nu sunt făcute doar pentru turiştii străini, ci, pe bună dreptate, şi pentru localnici. S-a spălat şi s-a bucurat puţin de răcoarea apei, a umplul o sticlă de doi litri cu apă şi a traversat înapoi, pentru a le oferi şi celorlaţi răcoarea. Lui Costel mai întâi i-a turnat apă să se spele, iar acesta stropea în toate părţile, bucurându-se de băltoaca proaspăt ivită pe trotuar.

-Mai încet, băi Costele, că stropeşti lumeaaa! I-a strigat fata, râzând toată.

Era simplă, simpatică şi cu un chip chiar inocent. I-a întins binevoitoare sticla şi femeii, luându-i copilul din braţe, pentru ca ea să se poată spăla. Abia apoi am văzut că îi luase şi ţigara, din care trăgea cu poftă, manevrând-o cu o dexteritate totuşi atât de nefirească. Nu peste mult timp va purta şi ea, probabil, un tatuaj tremurat pe mână, cu numele vreunui bărbat trecător.

Despre obsesii

Citesc cu o mare plăcere cartea lui Liiceanu, o devorez chiar. Aş citi-o pe nerăsuflate, dacă n-ar mai fi şi cele lumeşti. Îmi place cum scrie, dar nu doar stilul face totul; de altfel, nici nu are geniul stilistic cioranian, de exemplu, însă mă atrage oricum. Iar poveştile sale descriu parcă ceea ce aş vrea eu să trăiesc, dar de la care mă sustrag discret, din teamă. Când îmi place ceva aşa de mult, respiraţia mi se precipită, mă agit, respir acel lucru, îl trăiesc atât de profund încât nici nu mai ştiu ce aş putea să fac mai întâi. Pentru că mă năvălesc atâtea gânduri şi dorinţe, cărora nu le pot răspunde rapid, cărora nu le găsesc imediat obiectul, apelez la reprezentări ce mă transpun în planul potenţialităţii. Amân, de dragul idealului.
Poate de aceea aceste rânduri semnifică mai mult decât ar părea în mod aparent. Ele reprezintă materializarea în plină forţă a unei obsesii, poate naive, însă foarte acute. Planul comunicaţional concurează cu cel axiologic. Frumosul n-o da bine la televizor, însă asta este pentru că nu poate fi cuprins nicicum în mod exhaustiv. Dar fiecare îl redă în felul său: acesta este al meu.

Bucureştiul, cel mai poluat oraş din Europa de Est

Muream de cald şi nu îmi doream decât să ajung mai repede acasă, acolo ştiam că o să găsesc răcoare. M-am gândit din nou, ce bine ar fi dacă noi ne-am putea teleporta, doar cu puterea minţii. Cu siguranţă suntem în stare şi de asta, doar că nu am avut încă suficientă încredere să ne punem asta în minte şi chiar să o facem.

În staţia de autobuz am căutat un petic de umbră, sub teiul mult prea tânăr pentru canicula ce se anunţă. Era multă lume înghesuită la umbră, aşteptând autobuzul atât de leneş duminica.

Lângă mine o băbuţă, aparent simpatică, îşi şterge fruntea de sudoare în timp ce începe să mă scruteze.
-Mijlocul gol, tricou larg decoltat, şi te mai miri de ce auzi la televizor...

Îmi tot răsuna asta în minte, mă gândeam că dintr-un moment într-altul va deschide gura să se ia de mine şi, prin mine, de tot tineretul rebel din ziua de azi. Îi ocoleam privirea numai ca să nu îşi dea seama de cât de mult urăsc astfel de intervenţii. Nu voiam să creadă că am ceva cu ea, cu toate că treaba devenea destul de personală, din moment ce ea ar fi putut reprezenta bătrânul moralizator ce se bagă în viaţa tuturor, aşa, din lipsă de preocupare. Am început apoi să îi analizez şi eu ţinuta, mă gândeam ce din îmbrăcămintea purtată de ea ar putea constitui o apărare. Mănuşi croşetate, o pălărie albă, de vară, şi un sacou de in, totuşi mult prea gros pentru vremea de pe trotuarele bucureştene. Şi totuşi, bătrânica nu era deloc rău îmbrăcată, purta chiar şi o eşarfă la gât pentru a se asorta cu fusta de un roz pal. Părea chiar prea simpatică pentru rolul pe care deja i-l atribuisem în mintea mea.

Dintr-o dată, parcă pentru a mă ajuta să ies din impas, se sprijină brusc de mine, lăsându-se cu toată greutatea ei, oricum nu prea mare. Îşi cere scuze amuzată: Deh, bătrâneţea asta...

M-am grăbit să cred că asta a fost confirmarea gândurilor mele, băbuţa asta chiar se băga în viaţa tuturor.

-Să rămâi mereu aşa de tânără şi frumoasă, că la bătrâneţe e mai greu...

Mie mi se adresa, de data asta nu doar în imaginaţia mea. Am zâmbit puţin stânjenită, încercând să caut un răspuns: - Eh, fiecare vârstă are părţile ei...

-Da, da, da, aşa e! Acum am 81 de ani, nu îmi vine să cred, parcă ieri eram şi eu ca tine, fugeam de la cămin la academie, şi ce mă mai bucuram, mai ales când luam şi câte un 10...Râde. Îmi dau seama că bătrânica asta e extraordinară.

-Eu am terminat ştiinţe economice! Şi acum am opt milioane şi jumate pensia! Zicând asta, mă ia de mână să o ajut să se urce în autobuzul abia venit. Era toată un zâmbet, şi îmi dau seama că zâmbetul face orice faţă, oricât de ridată, atât de frumoasă; faţă de om fericit.

-Măcar o oră de mers alert, pe zi! Şi prin oxigen, că am auzit că face bine!

Nu prea înţelegeam la ce oxigen se referă, pe Magheru aerul e abia suportabil.

-Am venit de la biserică şi am zis că în loc să mă duc acasă, în Dorobanţi unde stau eu, să merg în Herăstrău, pe lângă lac. Alte femei spun că oricum fac mişcare, că şterg ferestrele, fac curat prin casă, dar nu se compară...O oră de mers alert prin natură e altceva! Bucureştiul e cel mai poluat oraş din Europa de Est!

-Da, zic eu...bătrânica era informată.

-În Herăstrău e oxigen, e plăcut, verdeaţă, la umbră...Tu mergi acolo?

-Da, e frumos în Herăstrău...şi într-adevăr e plăcut cu atâta verdeaţă. D-abia legam un răspuns, nu ştiu de ce unii oameni mă aleg ca subiect de conversaţie în autobuz. Poate să fie chipul meu de copil bun, de fată inocentă neatinsă încă de flagelul vulgarităţilor de azi.

M-a întrebat apoi, eu ce studiez? Ce studiez? Mereu am problema asta, dacă mă întreabă o persoană mai în vârstă la ce facultate sunt, să îi spun la Comunicare? O să se întrebe: Ce mai e asta? Ce învaţă acolo, să comunice? Să vorbească între ei...E greu de explicat...

-Ăăă...eu studiez ştiinţe sociale, am găsit eu repede o soluţie rezonabilă.

-Aaa, bravo, e foarte bine ce faci! Am şi eu o nepoţică, are 24 de ani, ea a terminat ştiinţe economice!

Mă gândeam că sora mea are mâine festivitatea de absolvire, de la aceeaşi facultate. Lumea nu e aşa de mare deloc.

-Şi în ce an eşti?

Deja intram în staţia unde trebuia să cobor. –Sunt în al doilea an.

-Bravo, aici stai tu? Du-te, du-te, să fii fericită, şi să înveţi, să termini şi cu 10 dacă se poate, că ajută!

Ajută? Nu ştiu. Am coborât şi m-am strecurat pe la umbră. Am rămas cu gândul la entuziasmul molipsitor al unei bătrânici simpatice de 81 de ani.

(Mi s-a intamplat intr-o dimineata de mai)

Ah, Bucurestiul...

Dupa plimbarea prin centrul istoric, m-am indreptat spre casa: tot drumul, printre daramaturi. Chiar la intersectie la Perla, un barbat de vreo 30 de ani vine spre mine. Deja ma pregateam sa ii zic "Nu multumesc", obisnuita fiind cu asaltul de pliante, interviuri si oferte de la orice colt de strada. Ii zaresc insa in timp aparatul de fotografiat ce atarna greoi de gat si imediat constat si "arianismul" sau. O familie occidentala tanara, intr-o mirifica vacanta in capitala unei tari exotice: Romania. Cand colo, aici dau de santuri, praf, schele si macarale chiar in centrul aflat complet in re-constructie. Ma intreb, sau in constructie?
Nu, odata a existat un Bucuresti frumos, parizian (e trist totusi, pentru ca era considerat frumos doar in masura in care se asemana destul de mult cu Parisul), care acum va fi redescoperit si repus in valoare. Abia acum. Noi simtim aerul sau specific, pentru ca ni-l reprezentam intr-un anumit fel, total subiectiv. Aici traiesc si ma bucur sa contemplu farmecul orasului in fiecare punct al sau. Insa, ingropati in subiectivitate, poate nu ne dam seama ca acest farmec vine tocmai din legatura afectiva ce ne apropie de Bucuresti. Ceea ce, un neamt din Ilmenau (e doar un exemplu...), pur si simplu nu are cum si de ce sa perceapa.

Explicatie la "explicare"

Nu stiu cat de mult conceptul ce m-a inspirat pe mine in construirea acestui blog se muleaza pe insasi ideea de blog (ce presupune o comunitate de oameni), insa, pana la urma, chiar daca persoane mai mult sau mai putin cunoscute vor avea acces la gandurile afisate aici, in momentul in care scriu, sunt doar eu cu mine insami.
Asadar, nu scriu cu scopul de a-mi gasi "tovarasi" cu interese asemanatoare, ci pentru a ma explica - simteam nevoia.
Mai departe, il las pe Liiceanu sa graiasca: "Plicare, "a indoi" si "a infasura". Explicare, "a desface" si "a desfasura"[...]. Exact asta este un jurnal: un mod de a explica, de a desfasura in cuvinte sulul infasurat al vietii noastre. Cei mai multi oameni mor pliati, impaturiti, asezati pe raftul ce le-a fost harazit de catre natura si societate. De fapt, cu totii vrem "sa ne explicam", sa ne depliem, sa spunem de ce am facut sau de ce n-am facut cutare lucru, ce ne propunem sa facem, ce am fi facut daca...Dar pana la urma sfarsitul ne prinde pe fiecare intr-o infasurare sau alta, neexplicati".