Bucureştiul, cel mai poluat oraş din Europa de Est

Muream de cald şi nu îmi doream decât să ajung mai repede acasă, acolo ştiam că o să găsesc răcoare. M-am gândit din nou, ce bine ar fi dacă noi ne-am putea teleporta, doar cu puterea minţii. Cu siguranţă suntem în stare şi de asta, doar că nu am avut încă suficientă încredere să ne punem asta în minte şi chiar să o facem.

În staţia de autobuz am căutat un petic de umbră, sub teiul mult prea tânăr pentru canicula ce se anunţă. Era multă lume înghesuită la umbră, aşteptând autobuzul atât de leneş duminica.

Lângă mine o băbuţă, aparent simpatică, îşi şterge fruntea de sudoare în timp ce începe să mă scruteze.
-Mijlocul gol, tricou larg decoltat, şi te mai miri de ce auzi la televizor...

Îmi tot răsuna asta în minte, mă gândeam că dintr-un moment într-altul va deschide gura să se ia de mine şi, prin mine, de tot tineretul rebel din ziua de azi. Îi ocoleam privirea numai ca să nu îşi dea seama de cât de mult urăsc astfel de intervenţii. Nu voiam să creadă că am ceva cu ea, cu toate că treaba devenea destul de personală, din moment ce ea ar fi putut reprezenta bătrânul moralizator ce se bagă în viaţa tuturor, aşa, din lipsă de preocupare. Am început apoi să îi analizez şi eu ţinuta, mă gândeam ce din îmbrăcămintea purtată de ea ar putea constitui o apărare. Mănuşi croşetate, o pălărie albă, de vară, şi un sacou de in, totuşi mult prea gros pentru vremea de pe trotuarele bucureştene. Şi totuşi, bătrânica nu era deloc rău îmbrăcată, purta chiar şi o eşarfă la gât pentru a se asorta cu fusta de un roz pal. Părea chiar prea simpatică pentru rolul pe care deja i-l atribuisem în mintea mea.

Dintr-o dată, parcă pentru a mă ajuta să ies din impas, se sprijină brusc de mine, lăsându-se cu toată greutatea ei, oricum nu prea mare. Îşi cere scuze amuzată: Deh, bătrâneţea asta...

M-am grăbit să cred că asta a fost confirmarea gândurilor mele, băbuţa asta chiar se băga în viaţa tuturor.

-Să rămâi mereu aşa de tânără şi frumoasă, că la bătrâneţe e mai greu...

Mie mi se adresa, de data asta nu doar în imaginaţia mea. Am zâmbit puţin stânjenită, încercând să caut un răspuns: - Eh, fiecare vârstă are părţile ei...

-Da, da, da, aşa e! Acum am 81 de ani, nu îmi vine să cred, parcă ieri eram şi eu ca tine, fugeam de la cămin la academie, şi ce mă mai bucuram, mai ales când luam şi câte un 10...Râde. Îmi dau seama că bătrânica asta e extraordinară.

-Eu am terminat ştiinţe economice! Şi acum am opt milioane şi jumate pensia! Zicând asta, mă ia de mână să o ajut să se urce în autobuzul abia venit. Era toată un zâmbet, şi îmi dau seama că zâmbetul face orice faţă, oricât de ridată, atât de frumoasă; faţă de om fericit.

-Măcar o oră de mers alert, pe zi! Şi prin oxigen, că am auzit că face bine!

Nu prea înţelegeam la ce oxigen se referă, pe Magheru aerul e abia suportabil.

-Am venit de la biserică şi am zis că în loc să mă duc acasă, în Dorobanţi unde stau eu, să merg în Herăstrău, pe lângă lac. Alte femei spun că oricum fac mişcare, că şterg ferestrele, fac curat prin casă, dar nu se compară...O oră de mers alert prin natură e altceva! Bucureştiul e cel mai poluat oraş din Europa de Est!

-Da, zic eu...bătrânica era informată.

-În Herăstrău e oxigen, e plăcut, verdeaţă, la umbră...Tu mergi acolo?

-Da, e frumos în Herăstrău...şi într-adevăr e plăcut cu atâta verdeaţă. D-abia legam un răspuns, nu ştiu de ce unii oameni mă aleg ca subiect de conversaţie în autobuz. Poate să fie chipul meu de copil bun, de fată inocentă neatinsă încă de flagelul vulgarităţilor de azi.

M-a întrebat apoi, eu ce studiez? Ce studiez? Mereu am problema asta, dacă mă întreabă o persoană mai în vârstă la ce facultate sunt, să îi spun la Comunicare? O să se întrebe: Ce mai e asta? Ce învaţă acolo, să comunice? Să vorbească între ei...E greu de explicat...

-Ăăă...eu studiez ştiinţe sociale, am găsit eu repede o soluţie rezonabilă.

-Aaa, bravo, e foarte bine ce faci! Am şi eu o nepoţică, are 24 de ani, ea a terminat ştiinţe economice!

Mă gândeam că sora mea are mâine festivitatea de absolvire, de la aceeaşi facultate. Lumea nu e aşa de mare deloc.

-Şi în ce an eşti?

Deja intram în staţia unde trebuia să cobor. –Sunt în al doilea an.

-Bravo, aici stai tu? Du-te, du-te, să fii fericită, şi să înveţi, să termini şi cu 10 dacă se poate, că ajută!

Ajută? Nu ştiu. Am coborât şi m-am strecurat pe la umbră. Am rămas cu gândul la entuziasmul molipsitor al unei bătrânici simpatice de 81 de ani.

(Mi s-a intamplat intr-o dimineata de mai)