Despre obsesii

Citesc cu o mare plăcere cartea lui Liiceanu, o devorez chiar. Aş citi-o pe nerăsuflate, dacă n-ar mai fi şi cele lumeşti. Îmi place cum scrie, dar nu doar stilul face totul; de altfel, nici nu are geniul stilistic cioranian, de exemplu, însă mă atrage oricum. Iar poveştile sale descriu parcă ceea ce aş vrea eu să trăiesc, dar de la care mă sustrag discret, din teamă. Când îmi place ceva aşa de mult, respiraţia mi se precipită, mă agit, respir acel lucru, îl trăiesc atât de profund încât nici nu mai ştiu ce aş putea să fac mai întâi. Pentru că mă năvălesc atâtea gânduri şi dorinţe, cărora nu le pot răspunde rapid, cărora nu le găsesc imediat obiectul, apelez la reprezentări ce mă transpun în planul potenţialităţii. Amân, de dragul idealului.
Poate de aceea aceste rânduri semnifică mai mult decât ar părea în mod aparent. Ele reprezintă materializarea în plină forţă a unei obsesii, poate naive, însă foarte acute. Planul comunicaţional concurează cu cel axiologic. Frumosul n-o da bine la televizor, însă asta este pentru că nu poate fi cuprins nicicum în mod exhaustiv. Dar fiecare îl redă în felul său: acesta este al meu.