Bucureştiul devine trist

Îmi dau seama că scriu foarte des despre Bucureşti. Asta pentru că Bucureştiul nu poate să te lase indiferent, mereu îţi transmite ceva prin oamenii săi, prin trotoarele şi bordurile sale, prin parcurile fără ţâşnitori...şi mai ales prin autobuzele şi tramvaiele înghesuite, care te silesc să îţi împarţi viaţa pentru câteva momente cu persoane cu care, de-altfel, n-ai avea de-a face. Uneori încerc să trec impasibilă peste asta, însă în realitate sufăr la fiecare contact cu lumea „atât de neideală” în care am picat şi eu.

Stăteam la umbră pe o bancă în staţia de autobuz şi încercam să-mi înăbuş aşteptarea cu articolele prost scrise din Compact. Pe bancă lângă mine, o mamă cam pe la 30 de ani, cu fetiţa sa încă neajunsă la şcoală. Îi dădea chipsuri de mâncat şi o forţa să stea jos, nu cumva s-o calce maşinile. Cu atâta zgomot de fond, reuşeşti destul de uşor să faci abstracţie de dialogurile celor din jur, însă replica asta, nu prea ştiu cum, dar nu mi-a scăpat:

-Hai mă, nu faci?

Copilul, cu fundul în soare, se tot codea.

-Haide mă odată, mai stau mult după tine?? Hai, că trebuie să te şterg!

Chiar la picioarele băncii unde lumea se aşezase la umbră, femeia aceea, care probabil se grăbea să ajungă la telenovela de la ora 3, uitase probabil că Bucureştiul întreg nu este un veceu public. Cu siguranţă, i se trăgea de la caniculă.

Mi s-a făcut silă de-a dreptul, m-am ridicat într-o secundă de pe bancă şi mi-am căutat un alt petic de umbră, mai izolat, pentru a nu mai trebui să stau faţă în faţă cu acel „tip” de român.

Spre copacul unde poposisem eu se îndreptau o femeie cu un copil în braţe, un bărbat cu un balon în loc de burtă şi o fetişcană de vreo 12 ani. Femeia avea tatuat pe mâna stângă, cu litere tremurate, „NICULAIE”. O fi fost vreo iubire din tinereţe, căci pe bărbatul cu care era acum aveam să aflu mai târziu că îl cheamă Costel. El căra doi saci imenşi, în care îşi ţineau toată agoniseala, asta pentru că probabil erau nişte „rromi nomazi”. Fata a zbughit-o cu îndrăzneală printre maşinile ce ţipau nervoase în trafic şi s-a aruncat în fântâna arteziană de vis-à-vis. Foarte frumos, că doar fântânile astea nu sunt făcute doar pentru turiştii străini, ci, pe bună dreptate, şi pentru localnici. S-a spălat şi s-a bucurat puţin de răcoarea apei, a umplul o sticlă de doi litri cu apă şi a traversat înapoi, pentru a le oferi şi celorlaţi răcoarea. Lui Costel mai întâi i-a turnat apă să se spele, iar acesta stropea în toate părţile, bucurându-se de băltoaca proaspăt ivită pe trotuar.

-Mai încet, băi Costele, că stropeşti lumeaaa! I-a strigat fata, râzând toată.

Era simplă, simpatică şi cu un chip chiar inocent. I-a întins binevoitoare sticla şi femeii, luându-i copilul din braţe, pentru ca ea să se poată spăla. Abia apoi am văzut că îi luase şi ţigara, din care trăgea cu poftă, manevrând-o cu o dexteritate totuşi atât de nefirească. Nu peste mult timp va purta şi ea, probabil, un tatuaj tremurat pe mână, cu numele vreunui bărbat trecător.