Între sacru și profan

Călătoria cu tramvaiul din Bucureşti e o experienţă în sine, o evadare care ar trebui luată în seamă. Nu eşti acel om dintr-o cutie pe roţi, înconjurat de alţi oameni asemenea, ce se îndreaptă spre cartierul de blocuri, aventurat printr-o reţea de gunoaie şi oameni oropsiţi. Eşti răsfăţatul unui oraş de altă dată, acea persoană care are acces la un timp de mult trecut, ca cel din nuvelele lui Eliade. Vezi ceea ce a fost, care dăinuie cu încăpăţânare şi farmec, prin ceea ce este acum. Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii, te aşteaptă ca să vii...iar tu, ascultând acordeonul, te bucuri de ceea ce auzi în surdină din capătul celălalt al tramvaiului. Ştii că aşa este; că orice lucru, chiar şi călătoria cu tramvaiul, are farmecul său de neînlăturat.
În faţa bisericii, totul devine şi mai exotic; stau şi mă minunez, cum oamenii aceştia care, pentru 15 minute, convieţuiesc în ”cutia pe roţi”, îşi fac semne ciudate şi îşi pleacă uşor capetele în faţa clădirii sfinte. Se roagă, încearcă un moment sacru, chiar în acel tramvai. D-asta nu poate fi doar o cutie pe roţi.
Continuându-mi călătoria, mă îndrept spre metrou, unde ştiu că am de aşteptat. Aşa se întâmplă mereu la această perioadă din zi. Găsesc 4 locuri libere, în dreapta domnişoarei cu căşti în urechi, şi dau să mă aşez. Mă gândesc la ce loc voi alege din acelea 4 disponibile şi îmi aduc aminte de cât de mult îmi doresc, încă de când m-am mutat în Bucureşti în urmă cu 2 ani, să cercetez modul în care oamenii aleg să se aşeze în mijloacele de transport în comun. Nu e dificil, prin observaţie directă sunt sigură că aş obţine nişte mici adevăruri uluitoare în sinea lor. Cum fugim de alţii de fiecare dată când avem ocazia, pretextând în sinea noastră că ne sunt străini. Cum îi judecăm pe ceilalţi dintr-o singură privire, convinşi fiind că nu merită să ai încredere în lumea asta „falsă şi rea”. Cum, cel mai mult, ne e frică de judecata lor, de felul în care un străin poate pretinde că noi suntem ceea ce nu suntem ori, chiar mai rău, că ne poate intui intimitatea într-un minut de aşteptare pe peron. Alegem aşadar să păstrăm un loc distanţă şi la stânga, şi la dreapta, în măsura în care este posibil. Apoi, striviţi de necunoscut, ne ridicăm şi preferăm să stăm în picioare. Cine ştie cine s-a mai alezat pe scaunul acela înaintea noastră...
Am stat deci şi eu pe scaunul din mijloc, din cele 5. Nu peste mult timp s-a mai apropiat o tânără, ce a ales cealaltă extremitate. 3 fete, stăteam deci la un scaun distanţă una de cealaltă, nu cumva să ne contaminăm cu prezenţele noastre. Mai bine să ignorăm faptul că stăm toţi în acelaşi loc, în aceeaşi lume. Cea de-a patra persoană nu a mai avut însă atâtea alternative, trebuia să ne unească în vreun fel, aşa că a luat loc între noi; era o măicuţă tânără, probabil că de o vârstă apropiată de a mea. Îşi scoate cartea şi citeşte.
Ştiu că nu sunt o persoană superficială, însă la unele lucruri tot nu pot ajunge. Mă uitam la măicuţa asta, ce începuse să citeasă dintr-o carte dedicată Sfântului Mihail, şi mi-am dat seama că nu pot pricepe. Semn de carte era o iconiţă de carton. Am zărit câteva cuvinte şi expresii tipice: calea cea dreaptă, trudă, cuvios, să scoatem răul de la rădăcină, perseverenţă. Cuvinte cu care eu însămi sunt obişnuită, şi totuşi nu înţeleg cum poate trăi în acea lume, şi nici cât de mult are într-adevăr acces la un nivel mai înalt. Bine, faţă de tipa din dreapta mea, ce era pătrunsă de eticheta de la fondul de ten nou achiziţionat, da, poate îşi pune mai multe întrebări. Dar poate nu; mi-e teamă că acest fel de credinţă te fereşte de întrebări şi te învaţă să îl iei pe Dumnezeu aşa cum este, fără să ai dubii cu privire la existenţa lui ori la ceea ce el poate face pentru tine. Trebuie doar să crezi, în El şi în lumea de dincolo, aşa că în viaţa asta nu eşti decât constrâns să depui un efort continuu pentru a rezista tentaţiilor. Dar măicuţa asta, oare s-a întrebat vreodată cum e să fii iubit de altcineva în afară de Dumnezeu? De cineva cu păcate, ce-i drept, dar care te poate face fericit acum? De cineva care, deşi nu născut din divinitate, a fost trimis de aceasta tocmai pentru ca tu să simţi că poţi avea totul? S-a gândit ea că poate cartea lui Dumnezeu, nefiind scrisă chiar de El, conţine atâtea neadevăruri? Şi ţi-a pus ea vreodată problema nerespectării acestor „adevăruri” dogmatice, pe care s-a învăţat să le ia de la sine? Măicuţa aşteaptă, ca şi mine, acelaşi metrou; trăieşte, în parte, în aceeaşi lume fizică, are aceleaşi capacităţi şi trebuinţe omeneşti. Şi totuşi, alege să creadă într-o carte scrisă tot de oameni, sperând deci că Dumnezeu i se va revela cu ajutorul unor oameni la fel de nesatisfăcuţi de răspunsurile primite. Alege să creadă fără să întrebe; dar într-o noapte ca toate celelalte, în care îşi va plânge singurătatea şi frica în linişte, va gândi: Doamne, de ce eu?