A fost acum o săptămână ca niciodată

Ajunsesem în Varșovia la ora 7.37 dimineața, o oră absurdă la care ceața cuprinzătoare dădea credibilitate contururilor tipic estice. Foarte ușor am ajuns la hostelul unde aveam rezervare, întrebându-mă simultan ce naiba caut eu la acel capăt de lume și ce naiba oraș mai e și ăsta. Greu mai pui capul pe pernă într-o astfel de cameră, dar cu toate astea mă simțeam, inexplicabil, în siguranță: aveam rucsacul în spate și îi așteptam pe cei 2 amici portughezi să sosească în doar câteva ore.
Purced deci să descopăr orașul și observ asemănările: și acolo un bătrânel s-a găsit să se ia de mine pentru că am trecut pe roșu, în limba aia imposibilă - o dată în plus, eu nu-i vedeam rostul. Și acolo se mai trezeau oameni trecând pe același roșu al semaforului; și acolo mai zărești o femeie în vârstă foarte frumoasă, înfofolită într-un pulover ciclam de angora; și acolo bisericile sunt mai tot timpul goale și cu ecou. Însă în Varșovia nu era freamăt, mașinile nu strigau, oamenii nu înjurau în graba spre serviciu - nu știu dacă e de bine sau de rău, însă mie îmi păreau adormiți de ceața aceea veșnică.
În fine, ziua a fost minunată - singură pe străzi, în cafenele, în muzee, în magazine, n-am simțit nici o clipă singurătatea, pentru că aveam în jurul meu toate posibilitățile existente într-un oraș încă neexplorat. Aveam să descopăr tărâmuri minunate și zâne îmbrăcate de la H&M, râurile de Zubrowka și expozițiile trecătoare de fotografii, bărbații cu fața scorțoasă și ostașii noului regat, podurile de turtă dulce și vraja de nespulberat a wireless-ului, și asta în decurs de doar o zi.
Abia când au sosit prietenii mei mi-am dat seama că eram complet singură, un sentiment nu mereu dulce, însă care, dacă mă îmbăt periodic cu el, mă face să văd totul mai curat. Și nu e basm ce v-am spus.