Trezirea de toamna

Astazi am purtat pantofi cu tocuri. De lac, ca cei albi din clasa a cincea. Am vazut Bucurestiul de la o inaltime mai mare cu vreo 7 centimetri, si zau ca era diferit. Azi Bucurestiul avea o zi buna, ca Parisul lui Miller; stralucea in grandoarea sa, cu gunoaie cu tot. Chiar si cand un cersetor (ah, iar cersetorii!) s-a aplecat exact langa piciorul meu drept pentru a aduna o tigara neterminata, orasul asta transmitea acelasi lucru prin toti porii sai: freamat. Studentii se agita, cafenelele si chocolateriile se umplu, femeile isi intind piciorul stang pe bancheta restaurantului cochet unde iau o cina tarzie, prietenii discuta si se deschid unul catre celalalt, oamenii traiesc.
Nu stiu daca a fost datorita soarelui sincer de peste zi, insa azi Bucurestiul si-a pastrat caldura si pe timp de noapte. Lipscaniul nu mai arata atat de trist, poate si pentru ca zgomotul tocurilor mele il mai trezeau. Din cand in cand, Bucurestiul trebuie trezit de niste tocuri plimbarete, iar azi s-a intamplat sa fie ale mele.