Pe timp de ploaie intelegi ce inseamna inegalitatea de sanse. Unii vorbesc la telefon si rad, proaspeti si linistiti, in timp ce nenorocosii alearga printre picaturile reci si umede. Vezi atunci clar ca tu nu ai avut sansa sa ai, in mod prevazator, umbrela la tine.
Asa am mers eu astazi, ochi in ochi cu asfaltul, ca ceilalti. Mergeam toti cu capul plecat, ca si cand nu de baltile noroioase ne feream, ci de biciul apei. Eram pedepsiti pentru momentele in care am fost uraciosi, pentru clipele in care ne vaitam de soarele prea fierbinte, pentru zilele in care am uitat sa fim fericiti.
Pana la urma insa, m-am impacat cu ploaia. I-am acceptat prezenta pe fata, in par, pe piele, chiar si in ochi, pentru ca am inteles ca nu e clipa in care sa pot alege. Mi-am pastrat insa in sinea mea dorinta de a ajunge acasa, unde era liniste si cald.
Wednesday, August 1, 2007
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
de la cine invatam acceptarea? cine ne ajuta sa construim in noi si intre noi punti de legatura? si cand, totusi, reusim sa construim aceste punti, cat de durabile vor fi acestea....
ReplyDeletesentimente si trairi confuze, antinomii, nesiguranta, teama, deznadejde....
ce bine ca mai ploua cateodata!
bine ai revenit.
ReplyDelete