Expunere

Pe copaci vedeam stările şi emoţiile mele, expuse în faţa tuturor, în loc de culorile dezarmante ale toamnei. Acel melanj de nuanţe îmi reflecta sufletul meu întors pe toate părţile, în care se amestecau sentimentele cele mai variate. Aş fi vrut să le pot numi, la fel cum se pot numi galbenul, portocaliul şi roşul însă nu se inventase încă un spectru al sentimentelor care să mă ajute.Mă gândeam la cât de împletite or fi fost şi vieţile celor pe care acum viaţa i-a readus la un fel de copilărie mai grea şi mai tristă ori care au rămas fără nici un fel de vârstă, undeva în eternitate. Pe cât de greu îmi e acum să am răbdare pentru a înţelege ceea ce s-o petrece în sufletele lor, pe atât de greu îmi e să accept că, într-o zi, nici stările agitate ale sufletului meu nu vor mai reprezenta o preocupare semnificativă pentru cei din jur. Ieşim din centrul atenţiei într-un mod dureros și crunt, pe care numai obişnuinţa te poate determina să îl accepţi.
Sunt puţini cei care reuşesc să rămână în centrul atenţiei la orice vârstă. Se întâmplă asta doar cu cei care, fiind înzestraţi cu talentul natural de a fi mereu fericiţi, nu poartă nici o greutate pe inimă şi, ca urmare, reuşesc să nu îi îngreuneze nici pe ceilalţi. Nu percepi înaintarea lor în vârstă pentru că au ştiut să se păstreze mereu în acea stare perpetuă de copilărie care, într-o oarecare măsură, le asigură nemurirea.
Când bunica mea a murit, eu nu am fost acolo. Pentru mine, rămâne doar amintirea ei veselă şi forţa pe care reuşea să o demonstreze în orice fel de situaţie. Îmi este cu atât mai greu să accept absenţa ei fizică, întrucât pentru mine ea s-a evaporat într-un mod miraculos, în timp ce eu călătoream pe la celălalt capăt al Europei. Nu voi putea niciodată să accept moartea ei, ci doar să mă obişnuiesc cu o absenţă ce mă apasă fără ca uneori să îmi dau seama. Evit să vorbesc despre asta şi mă străduiesc să îmi împing toate gândurile la ea într-un colţ al minţii mele, ca şi când ar fi un subiect tabu; cine ştie ce-o zice ea despre asta.