Trezirea de toamna

Astazi am purtat pantofi cu tocuri. De lac, ca cei albi din clasa a cincea. Am vazut Bucurestiul de la o inaltime mai mare cu vreo 7 centimetri, si zau ca era diferit. Azi Bucurestiul avea o zi buna, ca Parisul lui Miller; stralucea in grandoarea sa, cu gunoaie cu tot. Chiar si cand un cersetor (ah, iar cersetorii!) s-a aplecat exact langa piciorul meu drept pentru a aduna o tigara neterminata, orasul asta transmitea acelasi lucru prin toti porii sai: freamat. Studentii se agita, cafenelele si chocolateriile se umplu, femeile isi intind piciorul stang pe bancheta restaurantului cochet unde iau o cina tarzie, prietenii discuta si se deschid unul catre celalalt, oamenii traiesc.
Nu stiu daca a fost datorita soarelui sincer de peste zi, insa azi Bucurestiul si-a pastrat caldura si pe timp de noapte. Lipscaniul nu mai arata atat de trist, poate si pentru ca zgomotul tocurilor mele il mai trezeau. Din cand in cand, Bucurestiul trebuie trezit de niste tocuri plimbarete, iar azi s-a intamplat sa fie ale mele.

Parintele e un om

Am multe poze cu parintii mei, cand aveau varsta pe care eu o am acum: in jur de 20. Imi place sa pastrez fotografiile mele preferate cu ei, in care sunt ilustrati ca niste tineri frumosi cu propriile vieti, inainte de a fi mama ori tata; doar niste tineri.
Imi place sa mi-o imaginez pe mama drept o tanara razareata si hotarata, cu acei ochi verzi-caprui indragostiti si cu parul cafeniu, fin si stralucitor. Era genul de femeie de a carei prezenta te bucurai oricand, fiind optimista si surprinzator de sincera. Cred ca m-ar fi acaparat prin prezenta ei, caci mama nu trebuie sa se foloseasca de vreun truc ca sa atraga atentia. Stie sa fie ea insasi, iar asta este suficient. Cunoscutii raman uneori cu gura cascata, uimiti de asemanarea izbitoare dintre mine si mama, cum era ea la 20 de ani: nu doar figura, ci si gesturile si mimica le amintesc de perioada ei de tinerete. De fiecare data ma bucur ca, prin simpla mea prezenta, ii pot ajuta sa retraiasca momente frumoase; insa mi-e greu sa cred ca eu m-as bucura acum de aceeasi naturalete, de acelasi sincer fel de a fi ca al ei. Rar stiu sa fiu incantata de mine insami si sa sugerez asta prin toti porii.
Cat despre tata, cred ca era destul de admirat de fete. Un par negru si stralucitor, ochii aceia ce ii tradeaza orice emotie, zambetul cuceritor...Ba avea o barba deasa, ba era ras si-si purta parul ciufiulit; farmecul si personalitatea sa transpar in orice fotografie. Si imi place sa cred ca anii aceia au fost cu totul si cu totul deosebiti, ca tineretea lor, oricat de frumoasa ar fi a mea, nici nu se compara in grandoare si in trairi; ca bucuria adusa de niste discuri cu Pink Floyd nu mai poate fi egalata acum de nici o alta achizitie de acest gen; ca, in fine, sufletele lor libere au invatat sa zburde mai departe decat ma duce pe mine acum orice avion.
Multi copii nu vor sa aiba de-a face cu viata parintilor, decat in limita in care ei isi exercita strict rolurile sociale de parinti. Eu ma bucur sa ii descopar in noi ipostaze, in acelea de sot si sotie, de barbat si femeie, de membri in societate. De mica am fost obisnuita cu pasiunea pentru muzica a tatalui meu, insa numai de curand mi-am dat seama cum trebuie sa fi fost vazut el din exterior. Mi-am pus intrebarea: de unde a capatat tata aceasta pasiune? Cum aflau ei pe atunci de noile formatii internationale, cum faceau rost de melodii? Situatia in sine le intarea pasiunea si prieteniile deopotriva. Nu cu mult in urma, aflandu-ne in masina, tata ne testa cunostintele muzicale, intrebandu-ne la fiecare melodie cine canta; mama era foarte bine pusa la curent cu numele tuturor solistilor, de la Stevie Nix la Mark Knofler. Si-a explicat cunostintele prin anii de exercitiu, replica ce mie mi-a adus o revelatie: pasiunea fiecaruia a fost de-a lungul timpului transmisa celuilalt si insusita de catre acesta, iar eu, necunoscandu-i decat in ipostaza de parinti, nu am fost capabila sa zaresc acest lucru pana acum; ei au fost si sunt doua fiinte diferite, cu gusturi si abilitati diverse si, desi familia i-a unit foarte mult, amandoi isi pastreaza dreptul inalienabil de a fi el insusi, de a avea propriile necesitati si dorinte. ”Parintii” sunt de fapt mama si tata, o ”ea” si un ”el”.