Ajunsesem în Varșovia la ora 7.37 dimineața, o oră absurdă la care ceața cuprinzătoare dădea credibilitate contururilor tipic estice. Foarte ușor am ajuns la hostelul unde aveam rezervare, întrebându-mă simultan ce naiba caut eu la acel capăt de lume și ce naiba oraș mai e și ăsta. Greu mai pui capul pe pernă într-o astfel de cameră, dar cu toate astea mă simțeam, inexplicabil, în siguranță: aveam rucsacul în spate și îi așteptam pe cei 2 amici portughezi să sosească în doar câteva ore.
Purced deci să descopăr orașul și observ asemănările: și acolo un bătrânel s-a găsit să se ia de mine pentru că am trecut pe roșu, în limba aia imposibilă - o dată în plus, eu nu-i vedeam rostul. Și acolo se mai trezeau oameni trecând pe același roșu al semaforului; și acolo mai zărești o femeie în vârstă foarte frumoasă, înfofolită într-un pulover ciclam de angora; și acolo bisericile sunt mai tot timpul goale și cu ecou. Însă în Varșovia nu era freamăt, mașinile nu strigau, oamenii nu înjurau în graba spre serviciu - nu știu dacă e de bine sau de rău, însă mie îmi păreau adormiți de ceața aceea veșnică.
În fine, ziua a fost minunată - singură pe străzi, în cafenele, în muzee, în magazine, n-am simțit nici o clipă singurătatea, pentru că aveam în jurul meu toate posibilitățile existente într-un oraș încă neexplorat. Aveam să descopăr tărâmuri minunate și zâne îmbrăcate de la H&M, râurile de Zubrowka și expozițiile trecătoare de fotografii, bărbații cu fața scorțoasă și ostașii noului regat, podurile de turtă dulce și vraja de nespulberat a wireless-ului, și asta în decurs de doar o zi.
Abia când au sosit prietenii mei mi-am dat seama că eram complet singură, un sentiment nu mereu dulce, însă care, dacă mă îmbăt periodic cu el, mă face să văd totul mai curat. Și nu e basm ce v-am spus.
Thursday, November 8, 2007
Wednesday, October 17, 2007
Trezirea de toamna
Astazi am purtat pantofi cu tocuri. De lac, ca cei albi din clasa a cincea. Am vazut Bucurestiul de la o inaltime mai mare cu vreo 7 centimetri, si zau ca era diferit. Azi Bucurestiul avea o zi buna, ca Parisul lui Miller; stralucea in grandoarea sa, cu gunoaie cu tot. Chiar si cand un cersetor (ah, iar cersetorii!) s-a aplecat exact langa piciorul meu drept pentru a aduna o tigara neterminata, orasul asta transmitea acelasi lucru prin toti porii sai: freamat. Studentii se agita, cafenelele si chocolateriile se umplu, femeile isi intind piciorul stang pe bancheta restaurantului cochet unde iau o cina tarzie, prietenii discuta si se deschid unul catre celalalt, oamenii traiesc.
Nu stiu daca a fost datorita soarelui sincer de peste zi, insa azi Bucurestiul si-a pastrat caldura si pe timp de noapte. Lipscaniul nu mai arata atat de trist, poate si pentru ca zgomotul tocurilor mele il mai trezeau. Din cand in cand, Bucurestiul trebuie trezit de niste tocuri plimbarete, iar azi s-a intamplat sa fie ale mele.
Nu stiu daca a fost datorita soarelui sincer de peste zi, insa azi Bucurestiul si-a pastrat caldura si pe timp de noapte. Lipscaniul nu mai arata atat de trist, poate si pentru ca zgomotul tocurilor mele il mai trezeau. Din cand in cand, Bucurestiul trebuie trezit de niste tocuri plimbarete, iar azi s-a intamplat sa fie ale mele.
Monday, October 8, 2007
Parintele e un om
Am multe poze cu parintii mei, cand aveau varsta pe care eu o am acum: in jur de 20. Imi place sa pastrez fotografiile mele preferate cu ei, in care sunt ilustrati ca niste tineri frumosi cu propriile vieti, inainte de a fi mama ori tata; doar niste tineri.
Imi place sa mi-o imaginez pe mama drept o tanara razareata si hotarata, cu acei ochi verzi-caprui indragostiti si cu parul cafeniu, fin si stralucitor. Era genul de femeie de a carei prezenta te bucurai oricand, fiind optimista si surprinzator de sincera. Cred ca m-ar fi acaparat prin prezenta ei, caci mama nu trebuie sa se foloseasca de vreun truc ca sa atraga atentia. Stie sa fie ea insasi, iar asta este suficient. Cunoscutii raman uneori cu gura cascata, uimiti de asemanarea izbitoare dintre mine si mama, cum era ea la 20 de ani: nu doar figura, ci si gesturile si mimica le amintesc de perioada ei de tinerete. De fiecare data ma bucur ca, prin simpla mea prezenta, ii pot ajuta sa retraiasca momente frumoase; insa mi-e greu sa cred ca eu m-as bucura acum de aceeasi naturalete, de acelasi sincer fel de a fi ca al ei. Rar stiu sa fiu incantata de mine insami si sa sugerez asta prin toti porii.
Cat despre tata, cred ca era destul de admirat de fete. Un par negru si stralucitor, ochii aceia ce ii tradeaza orice emotie, zambetul cuceritor...Ba avea o barba deasa, ba era ras si-si purta parul ciufiulit; farmecul si personalitatea sa transpar in orice fotografie. Si imi place sa cred ca anii aceia au fost cu totul si cu totul deosebiti, ca tineretea lor, oricat de frumoasa ar fi a mea, nici nu se compara in grandoare si in trairi; ca bucuria adusa de niste discuri cu Pink Floyd nu mai poate fi egalata acum de nici o alta achizitie de acest gen; ca, in fine, sufletele lor libere au invatat sa zburde mai departe decat ma duce pe mine acum orice avion.
Multi copii nu vor sa aiba de-a face cu viata parintilor, decat in limita in care ei isi exercita strict rolurile sociale de parinti. Eu ma bucur sa ii descopar in noi ipostaze, in acelea de sot si sotie, de barbat si femeie, de membri in societate. De mica am fost obisnuita cu pasiunea pentru muzica a tatalui meu, insa numai de curand mi-am dat seama cum trebuie sa fi fost vazut el din exterior. Mi-am pus intrebarea: de unde a capatat tata aceasta pasiune? Cum aflau ei pe atunci de noile formatii internationale, cum faceau rost de melodii? Situatia in sine le intarea pasiunea si prieteniile deopotriva. Nu cu mult in urma, aflandu-ne in masina, tata ne testa cunostintele muzicale, intrebandu-ne la fiecare melodie cine canta; mama era foarte bine pusa la curent cu numele tuturor solistilor, de la Stevie Nix la Mark Knofler. Si-a explicat cunostintele prin anii de exercitiu, replica ce mie mi-a adus o revelatie: pasiunea fiecaruia a fost de-a lungul timpului transmisa celuilalt si insusita de catre acesta, iar eu, necunoscandu-i decat in ipostaza de parinti, nu am fost capabila sa zaresc acest lucru pana acum; ei au fost si sunt doua fiinte diferite, cu gusturi si abilitati diverse si, desi familia i-a unit foarte mult, amandoi isi pastreaza dreptul inalienabil de a fi el insusi, de a avea propriile necesitati si dorinte. ”Parintii” sunt de fapt mama si tata, o ”ea” si un ”el”.
Imi place sa mi-o imaginez pe mama drept o tanara razareata si hotarata, cu acei ochi verzi-caprui indragostiti si cu parul cafeniu, fin si stralucitor. Era genul de femeie de a carei prezenta te bucurai oricand, fiind optimista si surprinzator de sincera. Cred ca m-ar fi acaparat prin prezenta ei, caci mama nu trebuie sa se foloseasca de vreun truc ca sa atraga atentia. Stie sa fie ea insasi, iar asta este suficient. Cunoscutii raman uneori cu gura cascata, uimiti de asemanarea izbitoare dintre mine si mama, cum era ea la 20 de ani: nu doar figura, ci si gesturile si mimica le amintesc de perioada ei de tinerete. De fiecare data ma bucur ca, prin simpla mea prezenta, ii pot ajuta sa retraiasca momente frumoase; insa mi-e greu sa cred ca eu m-as bucura acum de aceeasi naturalete, de acelasi sincer fel de a fi ca al ei. Rar stiu sa fiu incantata de mine insami si sa sugerez asta prin toti porii.
Cat despre tata, cred ca era destul de admirat de fete. Un par negru si stralucitor, ochii aceia ce ii tradeaza orice emotie, zambetul cuceritor...Ba avea o barba deasa, ba era ras si-si purta parul ciufiulit; farmecul si personalitatea sa transpar in orice fotografie. Si imi place sa cred ca anii aceia au fost cu totul si cu totul deosebiti, ca tineretea lor, oricat de frumoasa ar fi a mea, nici nu se compara in grandoare si in trairi; ca bucuria adusa de niste discuri cu Pink Floyd nu mai poate fi egalata acum de nici o alta achizitie de acest gen; ca, in fine, sufletele lor libere au invatat sa zburde mai departe decat ma duce pe mine acum orice avion.
Multi copii nu vor sa aiba de-a face cu viata parintilor, decat in limita in care ei isi exercita strict rolurile sociale de parinti. Eu ma bucur sa ii descopar in noi ipostaze, in acelea de sot si sotie, de barbat si femeie, de membri in societate. De mica am fost obisnuita cu pasiunea pentru muzica a tatalui meu, insa numai de curand mi-am dat seama cum trebuie sa fi fost vazut el din exterior. Mi-am pus intrebarea: de unde a capatat tata aceasta pasiune? Cum aflau ei pe atunci de noile formatii internationale, cum faceau rost de melodii? Situatia in sine le intarea pasiunea si prieteniile deopotriva. Nu cu mult in urma, aflandu-ne in masina, tata ne testa cunostintele muzicale, intrebandu-ne la fiecare melodie cine canta; mama era foarte bine pusa la curent cu numele tuturor solistilor, de la Stevie Nix la Mark Knofler. Si-a explicat cunostintele prin anii de exercitiu, replica ce mie mi-a adus o revelatie: pasiunea fiecaruia a fost de-a lungul timpului transmisa celuilalt si insusita de catre acesta, iar eu, necunoscandu-i decat in ipostaza de parinti, nu am fost capabila sa zaresc acest lucru pana acum; ei au fost si sunt doua fiinte diferite, cu gusturi si abilitati diverse si, desi familia i-a unit foarte mult, amandoi isi pastreaza dreptul inalienabil de a fi el insusi, de a avea propriile necesitati si dorinte. ”Parintii” sunt de fapt mama si tata, o ”ea” si un ”el”.
Sunday, September 2, 2007
Între sacru și profan
Călătoria cu tramvaiul din Bucureşti e o experienţă în sine, o evadare care ar trebui luată în seamă. Nu eşti acel om dintr-o cutie pe roţi, înconjurat de alţi oameni asemenea, ce se îndreaptă spre cartierul de blocuri, aventurat printr-o reţea de gunoaie şi oameni oropsiţi. Eşti răsfăţatul unui oraş de altă dată, acea persoană care are acces la un timp de mult trecut, ca cel din nuvelele lui Eliade. Vezi ceea ce a fost, care dăinuie cu încăpăţânare şi farmec, prin ceea ce este acum. Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii, te aşteaptă ca să vii...iar tu, ascultând acordeonul, te bucuri de ceea ce auzi în surdină din capătul celălalt al tramvaiului. Ştii că aşa este; că orice lucru, chiar şi călătoria cu tramvaiul, are farmecul său de neînlăturat.
În faţa bisericii, totul devine şi mai exotic; stau şi mă minunez, cum oamenii aceştia care, pentru 15 minute, convieţuiesc în ”cutia pe roţi”, îşi fac semne ciudate şi îşi pleacă uşor capetele în faţa clădirii sfinte. Se roagă, încearcă un moment sacru, chiar în acel tramvai. D-asta nu poate fi doar o cutie pe roţi.
Continuându-mi călătoria, mă îndrept spre metrou, unde ştiu că am de aşteptat. Aşa se întâmplă mereu la această perioadă din zi. Găsesc 4 locuri libere, în dreapta domnişoarei cu căşti în urechi, şi dau să mă aşez. Mă gândesc la ce loc voi alege din acelea 4 disponibile şi îmi aduc aminte de cât de mult îmi doresc, încă de când m-am mutat în Bucureşti în urmă cu 2 ani, să cercetez modul în care oamenii aleg să se aşeze în mijloacele de transport în comun. Nu e dificil, prin observaţie directă sunt sigură că aş obţine nişte mici adevăruri uluitoare în sinea lor. Cum fugim de alţii de fiecare dată când avem ocazia, pretextând în sinea noastră că ne sunt străini. Cum îi judecăm pe ceilalţi dintr-o singură privire, convinşi fiind că nu merită să ai încredere în lumea asta „falsă şi rea”. Cum, cel mai mult, ne e frică de judecata lor, de felul în care un străin poate pretinde că noi suntem ceea ce nu suntem ori, chiar mai rău, că ne poate intui intimitatea într-un minut de aşteptare pe peron. Alegem aşadar să păstrăm un loc distanţă şi la stânga, şi la dreapta, în măsura în care este posibil. Apoi, striviţi de necunoscut, ne ridicăm şi preferăm să stăm în picioare. Cine ştie cine s-a mai alezat pe scaunul acela înaintea noastră...
Am stat deci şi eu pe scaunul din mijloc, din cele 5. Nu peste mult timp s-a mai apropiat o tânără, ce a ales cealaltă extremitate. 3 fete, stăteam deci la un scaun distanţă una de cealaltă, nu cumva să ne contaminăm cu prezenţele noastre. Mai bine să ignorăm faptul că stăm toţi în acelaşi loc, în aceeaşi lume. Cea de-a patra persoană nu a mai avut însă atâtea alternative, trebuia să ne unească în vreun fel, aşa că a luat loc între noi; era o măicuţă tânără, probabil că de o vârstă apropiată de a mea. Îşi scoate cartea şi citeşte.
Ştiu că nu sunt o persoană superficială, însă la unele lucruri tot nu pot ajunge. Mă uitam la măicuţa asta, ce începuse să citeasă dintr-o carte dedicată Sfântului Mihail, şi mi-am dat seama că nu pot pricepe. Semn de carte era o iconiţă de carton. Am zărit câteva cuvinte şi expresii tipice: calea cea dreaptă, trudă, cuvios, să scoatem răul de la rădăcină, perseverenţă. Cuvinte cu care eu însămi sunt obişnuită, şi totuşi nu înţeleg cum poate trăi în acea lume, şi nici cât de mult are într-adevăr acces la un nivel mai înalt. Bine, faţă de tipa din dreapta mea, ce era pătrunsă de eticheta de la fondul de ten nou achiziţionat, da, poate îşi pune mai multe întrebări. Dar poate nu; mi-e teamă că acest fel de credinţă te fereşte de întrebări şi te învaţă să îl iei pe Dumnezeu aşa cum este, fără să ai dubii cu privire la existenţa lui ori la ceea ce el poate face pentru tine. Trebuie doar să crezi, în El şi în lumea de dincolo, aşa că în viaţa asta nu eşti decât constrâns să depui un efort continuu pentru a rezista tentaţiilor. Dar măicuţa asta, oare s-a întrebat vreodată cum e să fii iubit de altcineva în afară de Dumnezeu? De cineva cu păcate, ce-i drept, dar care te poate face fericit acum? De cineva care, deşi nu născut din divinitate, a fost trimis de aceasta tocmai pentru ca tu să simţi că poţi avea totul? S-a gândit ea că poate cartea lui Dumnezeu, nefiind scrisă chiar de El, conţine atâtea neadevăruri? Şi ţi-a pus ea vreodată problema nerespectării acestor „adevăruri” dogmatice, pe care s-a învăţat să le ia de la sine? Măicuţa aşteaptă, ca şi mine, acelaşi metrou; trăieşte, în parte, în aceeaşi lume fizică, are aceleaşi capacităţi şi trebuinţe omeneşti. Şi totuşi, alege să creadă într-o carte scrisă tot de oameni, sperând deci că Dumnezeu i se va revela cu ajutorul unor oameni la fel de nesatisfăcuţi de răspunsurile primite. Alege să creadă fără să întrebe; dar într-o noapte ca toate celelalte, în care îşi va plânge singurătatea şi frica în linişte, va gândi: Doamne, de ce eu?
În faţa bisericii, totul devine şi mai exotic; stau şi mă minunez, cum oamenii aceştia care, pentru 15 minute, convieţuiesc în ”cutia pe roţi”, îşi fac semne ciudate şi îşi pleacă uşor capetele în faţa clădirii sfinte. Se roagă, încearcă un moment sacru, chiar în acel tramvai. D-asta nu poate fi doar o cutie pe roţi.
Continuându-mi călătoria, mă îndrept spre metrou, unde ştiu că am de aşteptat. Aşa se întâmplă mereu la această perioadă din zi. Găsesc 4 locuri libere, în dreapta domnişoarei cu căşti în urechi, şi dau să mă aşez. Mă gândesc la ce loc voi alege din acelea 4 disponibile şi îmi aduc aminte de cât de mult îmi doresc, încă de când m-am mutat în Bucureşti în urmă cu 2 ani, să cercetez modul în care oamenii aleg să se aşeze în mijloacele de transport în comun. Nu e dificil, prin observaţie directă sunt sigură că aş obţine nişte mici adevăruri uluitoare în sinea lor. Cum fugim de alţii de fiecare dată când avem ocazia, pretextând în sinea noastră că ne sunt străini. Cum îi judecăm pe ceilalţi dintr-o singură privire, convinşi fiind că nu merită să ai încredere în lumea asta „falsă şi rea”. Cum, cel mai mult, ne e frică de judecata lor, de felul în care un străin poate pretinde că noi suntem ceea ce nu suntem ori, chiar mai rău, că ne poate intui intimitatea într-un minut de aşteptare pe peron. Alegem aşadar să păstrăm un loc distanţă şi la stânga, şi la dreapta, în măsura în care este posibil. Apoi, striviţi de necunoscut, ne ridicăm şi preferăm să stăm în picioare. Cine ştie cine s-a mai alezat pe scaunul acela înaintea noastră...
Am stat deci şi eu pe scaunul din mijloc, din cele 5. Nu peste mult timp s-a mai apropiat o tânără, ce a ales cealaltă extremitate. 3 fete, stăteam deci la un scaun distanţă una de cealaltă, nu cumva să ne contaminăm cu prezenţele noastre. Mai bine să ignorăm faptul că stăm toţi în acelaşi loc, în aceeaşi lume. Cea de-a patra persoană nu a mai avut însă atâtea alternative, trebuia să ne unească în vreun fel, aşa că a luat loc între noi; era o măicuţă tânără, probabil că de o vârstă apropiată de a mea. Îşi scoate cartea şi citeşte.
Ştiu că nu sunt o persoană superficială, însă la unele lucruri tot nu pot ajunge. Mă uitam la măicuţa asta, ce începuse să citeasă dintr-o carte dedicată Sfântului Mihail, şi mi-am dat seama că nu pot pricepe. Semn de carte era o iconiţă de carton. Am zărit câteva cuvinte şi expresii tipice: calea cea dreaptă, trudă, cuvios, să scoatem răul de la rădăcină, perseverenţă. Cuvinte cu care eu însămi sunt obişnuită, şi totuşi nu înţeleg cum poate trăi în acea lume, şi nici cât de mult are într-adevăr acces la un nivel mai înalt. Bine, faţă de tipa din dreapta mea, ce era pătrunsă de eticheta de la fondul de ten nou achiziţionat, da, poate îşi pune mai multe întrebări. Dar poate nu; mi-e teamă că acest fel de credinţă te fereşte de întrebări şi te învaţă să îl iei pe Dumnezeu aşa cum este, fără să ai dubii cu privire la existenţa lui ori la ceea ce el poate face pentru tine. Trebuie doar să crezi, în El şi în lumea de dincolo, aşa că în viaţa asta nu eşti decât constrâns să depui un efort continuu pentru a rezista tentaţiilor. Dar măicuţa asta, oare s-a întrebat vreodată cum e să fii iubit de altcineva în afară de Dumnezeu? De cineva cu păcate, ce-i drept, dar care te poate face fericit acum? De cineva care, deşi nu născut din divinitate, a fost trimis de aceasta tocmai pentru ca tu să simţi că poţi avea totul? S-a gândit ea că poate cartea lui Dumnezeu, nefiind scrisă chiar de El, conţine atâtea neadevăruri? Şi ţi-a pus ea vreodată problema nerespectării acestor „adevăruri” dogmatice, pe care s-a învăţat să le ia de la sine? Măicuţa aşteaptă, ca şi mine, acelaşi metrou; trăieşte, în parte, în aceeaşi lume fizică, are aceleaşi capacităţi şi trebuinţe omeneşti. Şi totuşi, alege să creadă într-o carte scrisă tot de oameni, sperând deci că Dumnezeu i se va revela cu ajutorul unor oameni la fel de nesatisfăcuţi de răspunsurile primite. Alege să creadă fără să întrebe; dar într-o noapte ca toate celelalte, în care îşi va plânge singurătatea şi frica în linişte, va gândi: Doamne, de ce eu?
Wednesday, August 1, 2007
Zi rece
Pe timp de ploaie intelegi ce inseamna inegalitatea de sanse. Unii vorbesc la telefon si rad, proaspeti si linistiti, in timp ce nenorocosii alearga printre picaturile reci si umede. Vezi atunci clar ca tu nu ai avut sansa sa ai, in mod prevazator, umbrela la tine.
Asa am mers eu astazi, ochi in ochi cu asfaltul, ca ceilalti. Mergeam toti cu capul plecat, ca si cand nu de baltile noroioase ne feream, ci de biciul apei. Eram pedepsiti pentru momentele in care am fost uraciosi, pentru clipele in care ne vaitam de soarele prea fierbinte, pentru zilele in care am uitat sa fim fericiti.
Pana la urma insa, m-am impacat cu ploaia. I-am acceptat prezenta pe fata, in par, pe piele, chiar si in ochi, pentru ca am inteles ca nu e clipa in care sa pot alege. Mi-am pastrat insa in sinea mea dorinta de a ajunge acasa, unde era liniste si cald.
Asa am mers eu astazi, ochi in ochi cu asfaltul, ca ceilalti. Mergeam toti cu capul plecat, ca si cand nu de baltile noroioase ne feream, ci de biciul apei. Eram pedepsiti pentru momentele in care am fost uraciosi, pentru clipele in care ne vaitam de soarele prea fierbinte, pentru zilele in care am uitat sa fim fericiti.
Pana la urma insa, m-am impacat cu ploaia. I-am acceptat prezenta pe fata, in par, pe piele, chiar si in ochi, pentru ca am inteles ca nu e clipa in care sa pot alege. Mi-am pastrat insa in sinea mea dorinta de a ajunge acasa, unde era liniste si cald.
Subscribe to:
Posts (Atom)
